Despre cum am nascut natural fara durere in aprox 3 ore

Vara trecuta am aflat o veste minunata: sunt insarcinata, voi avea un copilas in primavara! 

Dupa euforia primelor saptamani in care ma minunam de punctuletul acela din ecografie, ginecologul m-a intrebat cum vreau sa nasc: natural sau prin cezariana si am inceput sa ma gandesc la asta. Mi-a expus riscuri si beneficii pentru ambele variante, insa recomandarea si incurajarea era pentru nasterea naturala. Daca o cunoasteti pe doamna dr. Ciupa Mariana probabil stiti ca militeaza pentru nasterea naturala, iar in acest sens sustine periodic workshop-uri (in Timisoara) in care dezbate subiectul in termen de solutii. (evenimentele sunt promovate pe pagina de Facebook al clinicii New Life - click). 

Dintre discutiile avute despre sarcina sunt doua lucruri spuse de doamna dr ce mi-au rasunat in cap in cele 9 luni:

1. Primul: "Sunteti gravida nu bolnava! Puteti face de toate, cu cateva precautii" Vorbele astea m-au facut inca din prima luna sa ma raportez la sarcina ca la o transformare minunata care mi se intampla, ceva ce adauga la viata mea si nu ceva debilitant care sa ma faca sa zac in casa, lata in pat. Am ramas activa, in luna a 4-a am fost in vacanta pe un alt continent, am mers la birou pana in luna a 8-a si am mesterit jucarii si martisoare pana in luna a 9-a. 
2.  Al doilea: "Credeti ca o sa suportati durerea?" .... chiar asa... o sa o suport? Nu stiu! Cum sunt durerile nasterii? Eu am simtit durere doar de 2ori in viata (o data la o glezna luxata si alta data la un dinte - atat!) nu stiu ce prag de toleranta am la durere! Se spune ca durerile facerii sunt supreme (bine, bine...dar totusi cum si pe unde doare???). La TV e foarte dramatic totul - se rupe apa (si pare ca e atata apa acolo, ca poti sa inunzi vecinul din apartamentul de sub tine) si imediat gravida e cu cracii in sus, transpirata si zbiara ca din gura de sarpe.. De cate ori imi aminteam intrebarea "credeti ca o sa suportati durerea?" imi raspundeam "asta nu stiu! dar stiu ca nu imi e frica de ea si daca nu o suport, exista anestezii si e ok!"

Sarcina a decurs normal, fara complicatii, fara greturi, fara teama, fara sa ma impotrivesc sub nici o forma ei! Am fost la cursuri Lamaze, am citit o carte minunata despre nasterea sub (auto)hipnoza (HypnoBirthing. Metoda Mongan pentru o nastere naturala mai usoara, cu blandete si calm), mi-am facut un playlist cu muzica ce imi place pe care sa  il ascult in travaliu (ca sa ma linistesc si sa ma concentrez pe contractii), am ascultat in multe seri afirmatii pozitive despre nastere (e una din tehnicile HypnoBirthing-ului), astfel incat am fost convinsa ca trupul meu stie ce are de facut, nasterea e fireasca si nu am de ce sa ma tem de ea si, indiferent cat de intensa va fi durerea, eu am sa fiu mai puternica ca ea si am sa ii fac fata! Daca ar fi fost imposibil sa nastem copiii asa cum ii nastem, sunt convinsa ca natura ne dadea un alt orificiu pentru a face asta!

Am trait cele 9luni cu incredere in mine, in bebelus si in echipa medicala de langa mine. Am fost pregatita si nerabdatoare sa vina momentul si sa cunosc copilasul ce a crescut asa frumos in pantecul meu. 

Totul a fost lin si frumos pana in saptamana 40 cand am facut o pareza faciala si, la indicatiile neurologului si a ginecologului, nasterea naturala nu mai era recomandata. Fiind insarcinata nu puteam face un RMN cu substanta de contrast pentru a afla daca pareza se datoreaza unor probleme neuronale sau e doar de la un curent de aer rece. In sinea mea simteam ca nu e nimic grav... insa cand ma uitam in oglinda si jumatate de fata imi era paralizata (vorbeam cu dificultate, mancam greu, clipeam si mai greu etc.) avea o indoiala - dar daca e serioasa treaba si efortul nasterii imi pune viata (sau calitatea vietii) in pericol?? A fost o saptamana dificila pentru mine si familia mea, insa am decis sa nu dramatizez, sa raman pragmatica si am tras linie - am zis OK, facem cezariana si vedem ulterior care e problema si ce e de facut sa o rezolvam!

Cu pareza si sarcina in saptamana 41 (si un bebe ce nu parea sa vina in zilele ce urmeaza) am mers intr-o zi de vineri la doctor sa decidem ce-cum-cand facem. Am hotarat ca in dimineata urmatoare, sambata, ma prezint la spital pentru internare si aia e, aducem copilul pe lume prin cezariana. 

Am plecat de la cabinetul dnei dr. Ciupa cu gandul ca mi-as fi dorit tare-tare-tare ca macar sa fie decizia bebelusului sa vina pe lume si apoi sa facem operatia. Toata ziua m-am mangaiat pe burta si ii spuneam copilei sa vina, macar atat sa am din tot planul meu: sa aleaga ea ziua in care se naste, sa stiu ca a venit cand a fost pregatita. 

Semi-amarata de intorsatura lucrurilor, flamanda si cu gandul la operatia de a doua zi, am intrat intr-o boulangerie si mi-am cumparat toate prostiile dulci si sarate ce mi-au facut cu ochiul si le-am mancat. Ajunsa acasa am mancat supa de rosii si apoi toate variantele de Bake Rolls, astfel ca seara la 22:30 am simtit o intepatura si a inceput sa ma cam doara burta - aveam crampe ca atunci cand am mancat o lasagna dubioasa ce m-a tinut 2zile pe WC cu deranj la stomac. La 23:30 ii zic lui G. ca am facut o prostie ca am mancat aiurea toata ziua si cum ma duc a doua zi la operatie de cezariana asa? Ma invarteam prin casa fara stare si am facut o multime de drumuri la baie gandindu-ma ca o cufureala era tot ce mi-a lipsit! Nu avea cum sa fie travaliu... Ma doare burta ca la un partz nervos... si, oricum, toata lumea zice ca n-ai cum sa ratezi cand incepe travaliu, doare in asa fel ca vei fi sigura! Plus ca la inceput de travaliu, durerea vine si pleaca la intervale regulate cu distanta de vreo 30 minute intre contractii. Pe mine ma rasuceste burta aleator, iar durerea nu e intensa. Ingrijorata de indigestia asta total inoportuna, plus faptul ca mi-am simtit burta amortita ca intr-o contractie Braxton Hicks, decidem pe la ora 24:00 sa mergem la spital - oricum la 8 dimineata trebuia sa fiu acolo - si sa imi faca medicii ceva daca e cazul. 

Am intrat pe poarta spitalului la ora 1:09 a.m. (nu ne-am grabit nici cu dusul, nici cu imbracatul, nici cu sofatul prin oras >> nu e travaliu, pt ce sa ne agitam ?!). Acolo am fost preluata de medicul de garda (ce avea ochii lipiti de somn), mi-au pus niste curele pe burta sa imi monitorizeze bebelusul si contractiile si au inceput sa imi faca hartiile de internare (se stia ca dimineata sunt programata la cezariana). Dupa monitorizarea facuta, dr. Somnorila doreste sa verifice si colul si in momentul ala vad ca ii sare somnul din gene si iasa repede din cabinet spunand "nu-i de la Bake Rolls! aveti dilatatie mare!" M-au pus in scaun cu rotile (ca ma apuca si rasul...doar am venit pe picioare!!) si repede-repede m-au transferat la alt etaj, in camera de travaliu sa ma pregateasca asistentele pentru cezariana pana ajungea si medicul meu la spital. Se agita lumea pe acolo ca "a ajuns cu dilatatie mare pacienta cu cezariana programata pentru dimineata!", moasa se chinuia sa imi traga repede ceva ciorapi pe picioare, asistenta era cu un inca un set de hartii ce trebuia sa le semnez...si in tot timpul asta gandul meu era ca nu stau comod intinsa in pat si vreau sa ma ridic in picioare. In scurt timp a ajuns si dna dr. Ciupa, m-a controlat si imi da verdictul: dilatatie 8cm. Atunci m-a lovit realitatea: eu sunt in travaliu!!!! Ssunt in TRAVALIU! SUNT IN TRAVALIUUU! OMG! 8cm!!! 8!!!! mai am un pic si nasc!!! A decis bebele sa vina!! De cate ori imi ziceam ca sunt in travaliu, o voce mica in cap imi spunea ca n-are cum... ca nu doare ca in filme, ca am avut dureri menstruale mai intense ca ceea ce simteam in travaliul asta al meu! Am si intrebat-o pe dna dr "astea sunt durerile de care se teme toata lumea?".

In contextul acesta, cu travaliu usor si dilatatie de 8cm am decis sa nasc natural (cumva pe proprie raspundere) si la ora 03 a.m. a venit pe lume fetita mea - o voinica durdulie de 3,880kg. 

Din tot travaliul (in care in mare parte nici nu am stiut ca sunt), in expulzie simt ca a fost nevoie sa controlez eu ceea ce se intampla si a depins de mine felul in care a progresat. A trebuit sa imping iar la primele incercari nu am impins corect, moment in care m-am panicat si am inceput sa strang - din dinti, din muschi, din picioare si mi-a trecut prin cap ca nu am sa pot. M-am impotrivit si a inceput sa doara. Doctorul mi-a explicat ce am de facut, partenerul meu era acolo fericit ca i se naste fetita si ma incuraja asa ca am reusit sa ma calmez si in secunda aceea mi-am amintit ce citisem si ascultasem in hypnoBirthing. Am desclestat dintii, am lasat muschii moi si imi suna in cap constant "I trust my body" si "open-open-open" fraze din afirmatiile pozitive ce le-am ascultat toata sarcina. Dupa momentul acesta critic, tot ce am auzit a fost vocea moasei ce numara pana la 10 si stiam ca atat trebuie sa imi tin respiratia si sa imping. Nu am mai simtit si auzit nimic altceva. Din cand in cand, intre contractii,  intorceam privirea spre G. si il vedeam cu ochii lipiti de geamul salii de nasteri cu un zambet larg pe fata ce imi zicea ca totul e ok.

A fost fantastic cum acea constientizare a faptului ca ma impotrivesc procesului firesc si felul in care am reusit sa ma linistesc a facut diferenta intre o nastere traumatizanta, dureroasa si una frumoasa, blana si rapida. 

Mintea si trupul sunt incredibile si ma bucur enorm ca am avut incredele in ambele! Nasterea a fost o experienta minunata - departe de tot ce am stiut despre ea de la televizor.

P.S. la o saptamana de la nastere, pareza faciala a disparut in totalitate, impreuna cu 16kg, burta si multi pistrui de pe fata :)

♥ Camelia